De ce plāngi codrule? Din nou mi-e dat sa vad cum codrul, Cuprins de-un vānt hoinar, ce-i destrama rodul, Īsi clatina īn mare jale, Imensa verdeata a crengilor sale. Cu lacrimi de frunze, codrul plānge, Cānd creanga de creanga din crestet īsi frānge, Doar cāte-o frunza, ce cade, dispare, Si plānge amarnic īn disperare. Cu a curcubeului culori maiestre, Vāntul si ploaia, frunza-i vopseste, Din timpuri stravechi, din vremuri strabune, Ca cel mai vestit pictor din lume.
				Si codrul cuprins de-o tristete amara, Priveste cum toamna din toamna iara, La picior i se-ntinde, la fel ca si anul trecut, "Covorul mort, din frunze rebele tesut." El e fara vina, dar de-a lui soarta silit, Sa piarda cadoul, de primavara oferit, Verdeata, ce-o regreta acum la batrinete, Verdeata, ce-a fost īntreaga lui tinerete. Acum, codrul e īmbatrānit, Si fara podoaba cu ce s-a māndrit, El suiera trist, cānd bate vāntul, Jalnic si-amar, īi suna cāntul.