"Am sa te-ascult, Si de spui adevarul, Vreau sa te-ajut, Grabeste, hai spune, Caci ai pamāntului fii, Ca tine, nu am unul, Ci sute de mii." Ea nu-i Cosānzeana, nici eu Fat-Frumos, Doar o iubire adānca ca marea, Ne leaga la fel ca īn basmul frumos. Mereu fara mila, doar ea ne desparte, MĪNDRIA cea cruda, ca-n basmul din carte, Ce nu chibzuieste, fir-ar sa fie, Sufletu-mi raneste, de gluma nu stie. Nu pot scapa de fiorosul ei glas, Si n-o pot īmpinge īn departari, Ucisa-n desert, undeva sa o las, Departe īn necuceritele zari. Eu, māndru, de-o īncapatānare ce uneori doare, Ea, māndra, dar frageda ca si o floare, Noi doi ne iubim, ca si niste copii, Dar nu ne-ntelegem si rar trece-o zi, Far' sufletul drag sa nu ni-l ranim, Si vina o poarta MĪNDRIA cea rea, Ce sadica rāde, ascunsa īn piept,
		Māndria, dusmanul sufletului meu! Oh, luna, Planeta atotstiutoare, Ce acolo sus, tu īn ceruri traiesti, A pamāntului prietena strabuna, De ani si milenii, tu noaptea pazesti, Si somnul si visul, A vietii-omenesti. Tu ochiul ceresc, Vesnic neobosit, Al īndragostitilor sfatuitor īntelept, Din veci al iubirii prea sfinte profet, Cu razele tale-asa lin stralucesti, Si veghezi nopti īntregi, Sufletu-mi fericit, Sau dupa a unei deceptii amare povesti, Ranit, obosit. Īn zori tu dispari, Caci doar ziua te-odihnesti. A ta-ncredere o vreau poseda, Sa-ti plāng a mea soarta, Un sfat doar as vrea, Caci sunt disperat si ranit īn adānc, Nu stiu ce sa fac, mereu-mi vine sa plāng.