Ca focul ma doare,
Ca jar aruncat pe o rana vie,
Ce tāsneste scoate, si poate,
Nevindecata pe veci va ramāne."
In jurul inimii un lant mi se strānge,
Un strigat, o rasuflare īneaca,
Si sufletu-mi ultima speranta o frānge.
Cu o ura adānca privesc spre balaur,
Cu corp invizibil, cu chipul de taur,
Ce ma priveste, zāmbind ca un diavol,
Privirea-i venin īmi arunca de parca,
Nu vrea sa cedeze, nu vrea sa dispara,
Nu vrea sa-nteleaga, nu vrea sa accepte,
O īmpacare cu zāna stapāna pe sufletul meu.
Ma rog de el oftānd,
Cu toate ca ma vede plangand,
El nu vrea s-auda,
De-acest adevar.
Cedez acea lupta crāncena,
"Pe veci te-am pierdut, frumoasa mea zāna,
Nu pot sa īnlatur, dusmanul cumplit,
Oricit de frumoasa tu zāna vei fi,
Cu chipu-i frumos si tānar de fata,
De sub pleoape siroaie de lacrimi īi iese,
Se-nsira pe obraji-i īnfierbāntati,
Si curg spre barbita unde ei tese,
O īntālnire ca īntre doi frati.
Vazānd-o asa, ramān nemiscat,
Ma cuprinde fiorul,
Si eu īnsetat,
De-a o scapa, de a inimii durere,
As vrea sa-i spun ca i-am dus dorul,
La ea vreau sa fug si s-o fac,
Sa creada, ca nu-i doar un vis īnselat,
Ci ne-am regasit cu-adevarat.
Dar inainte de-a putea pasii īnspre ea,
Mi-apare pe-orizont necrutatorul dusman,
Balaurul, ce-l caut de vreo suta de ani.
Oh! - cāt te urasc, mīrsava faptura,
Care orice strapuns de sabie-l īndura,
Razānd rautacios.
"Gāndindu-ma la sufletul tau cel ranit,
Noi forte adun si ma lupt parca la infinit.
Atāt de aproape si iar sa te pierd?
